Carmen Coleto, manager de proiect la FIBGAR, a participat săptămâna aceasta la cel de-al doilea Congres privind integritatea și protecția denunțătorilor, desfășurat la Facultatea de Educație a UNED din Madrid. În calitate de reprezentantă a consorțiului, ea a prezentat principalele concluzii ale analizei nevoilor pentru proiectul VoiceGuard, cofinanțat de Uniunea Europeană prin Programul „Cetățeni, egalitate, drepturi și valori” (CERV).
Proiectul VoiceGuard a fost creat pentru a aborda o problemă structurală binecunoscută în domeniul integrității publice: fragmentarea și inconsistențele în transpunerea Directivei (UE) 2019/1937 conduc la un cadru de protecție radical inegal, în funcție de statul membru în care se află denunțătorul. Cele șase țări analizate au transpus directiva cu întârzieri și abordări diferite. Toate impun existența unor canale interne de raportare pentru organizațiile cu 50 sau mai mulți angajați, dar diferă în ceea ce privește abordarea anonimatului — Spania, Grecia și România îl permit; Republica Cehă îl restricționează —, sancțiunile aplicabile, autoritățile de supraveghere și sfera de protecție. Această eterogenitate nu este un simplu detaliu: ea influențează în mod direct strategiile adoptate de denunțători.
Prezentarea a subliniat concluziile primului rezultat major al proiectului: Analiza nevoilor, elaborată pe baza unor interviuri aprofundate cu șaisprezece denunțători din șase state membre și a unor grupuri de discuție cu treizeci și doi de profesioniști din domeniul sprijinului — avocați, psihologi, judecători, funcționari publici și reprezentanți ai societății civile —, completată de un chestionar de validare cantitativă.
Concluziile sunt convingătoare. Pentru majoritatea celor intervievați, semnalarea unei nereguli nu reprezintă o chestiune de eșecuri birocratice izolate: înseamnă anihilare profesională, traumă psihologică și neglijare sistemică. Datele relevă trei tipare recurente care se manifestă indiferent de țara analizată.
Prima constatare se referă la perioada care precede denunțarea. Decizia de a face o denunțare rezultă rareori dintr-un proces de reflecție într-un mediu sigur. Motivațiile dominante sunt refuzul de a fi complice la activități ilegale și percepția că tăcerea echivalează cu complicitatea. Cu toate acestea, două obstacole prealabile blochează acest impuls: o lacună structurală de informare — mulți denunțători nu sunt conștienți de drepturile lor și de canalele disponibile — și o neîncredere generalizată față de mecanismele interne de denunțare, care sunt percepute ca fiind aliniate cu conducerea organizației. Ipoteza se confirmă: un mediu de încredere și independența structurală a canalului nu sunt doar atribute dezirabile ale sistemului, ci condiții prealabile pentru ca sesizarea să aibă loc. Fără acestea, canalul intern este perceput ca o capcană.
Atunci când se face o sesizare, apare fenomenul „găurii negre”: sesizările sunt transmise, dar nu primesc nicio confirmare de primire, nu generează nicio urmărire activă și nu produc niciun feedback. Majoritatea respondenților descriu această tăcere ca fiind experiența definitorie a procesului: „Totul dispare într-o cutie neagră… Din punctul meu de vedere, a fost tăcere.” Jumătate dintre participanți au recurs la sesizarea prin mai multe canale, nu ca strategie, ci pentru că niciun canal nu răspundea. În unele cazuri, obstrucția pasivă a degenerat în interferență activă: de exemplu, blocarea accesului la e-mailul corporativ pentru a împiedica documentarea neregulilor. Experții din mai multe jurisdicții sunt unanimi: procesul de denunțare, care ar trebui să fie un refugiu sigur, devine prima etapă a represaliilor. Nu este vorba de neglijență administrativă; experții înșiși o descriu ca pe o ostilitate procedurală deliberată.
Represaliile constau rareori într-o concediere izolată. Este o strategie calculată, în trei etape: discreditarea — prezentarea eronată a respectării reglementărilor ca insubordonare, inventarea sancțiunilor disciplinare, prezentarea denunțătorului ca fiind „problematic“ —; izolarea — „teama de contagiune“ îi determină pe colegi să marginalizeze denunțătorul prin excluderea de la ședințe, hărțuirea colectivă și manipularea psihologică —; și distrugerea — concedierea în urma unei campanii de hărțuire, includerea pe liste negre profesionale și prejudicii psihologice grave —. Punctul crucial din punct de vedere juridic este următorul: aceste tactici subtile se încadrează într-un vid normativ, iar sistemul juridic nu le recunoaște ca represalii.
Al treilea model evidențiază un decalaj temporal critic: cadrul de protecție se bazează pe măsuri corective luate după producerea evenimentului, însă represaliile sunt imediate, iar răspunsul juridic durează ani de zile. Până în momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești, prejudiciul profesional, financiar și psihologic este deja ireversibil.
În lumina acestei analize, datele din Luxemburg oferă o concluzie esențială: eșecul nu este inevitabil. În acea jurisdicție, 80 % dintre denunțători au considerat că sesizarea lor a fost tratată în mod profesional, 100 % au observat schimbări concrete, iar 60 % s-au simțit protejați. Acest lucru demonstrează că problema nu este de natură structurală, ci culturală și instituțională și, prin urmare, este reversibilă.
Prezentarea a stârnit un interes considerabil în rândul participanților. FIBGAR a primit, atât în ziua prezentării, cât și în zilele următoare, diverse solicitări de informații despre proiect și raport din partea profesioniștilor din domeniul juridic, a reprezentanților instituționali și a organizațiilor societății civile, interesați de rezultate și de posibilitățile unei colaborări viitoare.
Acest interes confirmă relevanța activității desfășurate de consorțiu și necesitatea de a continua să se înregistreze progrese în construirea unui ecosistem european care să ofere o protecție reală denunțătorilor.
Carmen Coleto Martínez, manager de proiect junior la FIBGAR
